ce face un loc sa fie “acasa”
20 Aprilie 2008Vorbeam acum ceva vreme cu Cosmin despre cat de usor numim un loc "acasa" (de fapt el vorbea, eu ascultam si "rumegam", incercand sa-mi raspund mie mai mult).
Am crezut intotdeauna ca acasa e acolo unde te simti perfect liber sa fii tu insuti, unde te simti relaxat si in siguranta.
Am crezut intotdeauna ca Acasa nu e atat ceva "geografic", cat mai mult o emotie, ceva ce traiesti nu atat undeva, cat cu cineva – cu ceea ce ne-am obisnuit sa numim "familie".
M-am gandit din nou la acasa – zilele astea. Cand copilului meu pare sa-i lipseasca patul "lui" si aplica in forma de soare de pe tavan. Dar gaseste totusi un mod de a prescurta toate acestea prin "Ma-ma-ma-ma".
Cand alergand prin soare si topaind intr-un picior, mi s-au umplut plamanii de aerul familiar pe care l-am numit acasa - nu la numarul 268, ci, surprinzator, pe coronamentul unui baraj, pe care l-am mai strabatut si altadata – de o mie de mii de milioane de ori.
Si uitandu-ma la padure, la paduri, am deschis parca prima data ochii si am vazut – nu toamna din tablou, toamna zilei mele de nastere, ci Primavara, cu verdele cald si crud si merii abia infloriti.
Si degetul meu apasand aproape compulsiv pe butonul unui aparat foto (cum am mai facut de o mie de mii de milioane de ori), a reusit sa surprinda… well… asta 
:
:
si desigur, fiindca au fost Floriile, si fiindca ne-am dus "acasa"- ca sa O sarbatorim – iat-o si pe ea, si… trei generatii:
asa ca acum stiu: acasa nu e un loc si nu e o persoana. Acasa e cand te regasesti!
Si nu e acolo unde te simti perfect liber sa fii tu insuti; e cand iti amintesti ca esti mereu liber sa fii tu insuti, si e tu insuti.
Ceea ce inseamna de fapt ca da, acasa, pentru mine, este atat un loc, cat si o persoana. Doar ca locul este inima mea, iar persoana sunt eu. Si port cu mine ambele, oriunde m-as duce.
Decembrie 23rd, 2009 la 13:43
Pentru moment, ai putea avea dreptate..
Mi se pare ca noi am mai discutat pe tema asta.Mult timp pentru mine "acasa" era acolo unde erati voi si mama "noastra". Acum voi ati plecat pe drumurile voastre si chiar daca mama a ramas(si eu inca o iubesc foarte mult sau poate mai mult decit atunci cind eram tineri)raspunsul la intrebarea "unde e acasa pentru mine" nu mi se mai pare atit de simplu…Balanta incepe sa incline parca spre locurile copilariei mele, acolo unde din pacate bunica nu mai este dar inca este bunicul;cred ca am mai auzit chestia asta:ca pe masura ce te apropii de "capatul drumului", te cheama locurile de bastina…Am sa ma mai gindesc la asta…
[Reply]
Decembrie 23rd, 2009 la 13:43
Inteleg ce spui si da, am mai discutat pe tema asta.
.
Si da, cam asa credeam si eu. Numai ca felul in care am ajuns sa gandesc acum ma face sa ma simt mult mai bine
[Reply]